"Learn how to listen as things speak for themselves."

Bashô


Se afișează postările cu eticheta Schiţe şi notiţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Schiţe şi notiţe. Afișați toate postările

13 sept. 2011

Despre puterea poeziei


Since earnestly studying the Buddhist doctrine of emptiness
I've learned to still all the common states of mind.
Only the devil of poetry I have yet to conquer –
let me come upon a bit of scenery and I start my idle droning


De când am început să studiez serios doctrina budistă a golului, am învăţat să-mi înfrânez toate stările de spirit obişnuite. 
Mi-a mai rămas să înving doar demonul poeziei - căci e de-ajuns să mă întâlnesc cu farmecul unui peisaj ca să încep să torc a reverie



~ Po Chu-I ~


22 aug. 2011

Jane Reichhold, Aha Poetry (www.ahapoetry.com) spunea în 1996, într-unul din mesajele postate pe Lista Shiki (spicuiesc):

Cad în admiraţia unui haiku atunci când:

1.   acesta mă surprinde, reluând un motiv mai vechi şi dându-i o nouă semnificaţie.

2.   conţine o relaţie internă, un loc în care spiritul meu recunoaşte un cuvânt, un factor sau o imagine care leagă celelalte două imagini pentru a crea un efect nou.
Exemplu: bucăţi din faţa ei
               expediate la laborator –
               prea târziu pentru crema solară

3.   te pune în faţa unei enigme, prezentându-ţi două imagini incongruente, dar arătându-ţi printr-o a treia care este legătura dintre ele.
Exemplu: orăcăit de broaşte
               în trandafirii din coşul de rufe murdare
               imprimaţi pe un tricou

4.   mă pune pe gânduri: de ce a folosit autorul acest cuvânt sau aceste imagini.

5.   mă face să-mi doresc să-l fi putut scrie eu. Stima cea mai mare de care sunt capabilă în faţa unui poem este atunci când gândesc: „este într-adevăr aşa!” N-aş fi putut să-l scriu mai bine.

6.   nu-mi lasă posibilitatea altui răspuns decât: „mmm!” (mă lasă fără glas).

7.   spune exact ceea ce este, fără judecată de valoare sau manipulare a emoţiilor mele. Vreau să-mi păstrez libertatea de a decide dacă simt admiraţie sau compasiune.

8.   poemul are o atitudine pozitivă.

9.   îmi vorbeşte de viaţa unei persoane, cu toate faţetele şi situaţiile ei. Dincolo de toate tehnicile haiku-ului, nu există nimic peste poezia măsurată în mâinile unui scriitor abil, care are o inimă deschisă.

10.  îmi adânceşte conştientizarea universului, a aproapelui meu şi a propriei persoane.

11.  răstoarnă o barieră sau o regulă, şi dovedeşte că imposibilul este posibil.

12.  utilizează o metaforă sau o comparaţie într-o lumină nouă, diferită de cea pe care noi, occidentalii, o foloseam. Având încredere în capacitatea autorului de a citi şi de a înţelege, folosind juxtapunerea şi legăturile interne, pot lua naştere noi posibilităţi. Metafora şi comparaţia sunt uneltele de bază ale poetului. Să nu vi le îndepărtaţi doar fiindcă cineva v-a spus s-o faceţi. Luaţi-le, ascuţiţi-le, răsuciţi-le până când lucrul acesta vi se va părea a fi natural, iar apoi simţiţi-vă liberi să vă folosiţi de ele; şi deodată, veţi ştii şi cum s-o faceţi.

13.  îmi arată lumea într-o lumină nouă; când îmi vorbeşte de locuri unde nu te aştepţi să întâlneşti „poezia” – autocolante, graffitti, titluri sau anunţuri de ziar; cuvinte spontane.

14.  respectă viaţa sub toate formele şi manifestările ei. Poezia vorbeşte despre creaţie, nu despre distrugere. Amintiţi-vă de admonestarea făcută de Basho către Kikaku, atunci când acesta din urmă a scris un haiku despre „smulgeţi aripile unei libelule, ciuşcă roşie”. Basho a modificat simplu poemul, spunând: „adăugând aripi unei ciuşte roşii; o libelulă”. (Şi dacă nici asta nu e o comparaţie…..bună dimineaţa?!)

15.  este imperfect, căci astfel îmi capturează mintea şi mă amuză atunci când încerc să-l rescriu pentru a-mi atinge scopul. Cred că Ann a scris următoarele:
          spilled milk
          sponge
          ruined
          (lapte vărsat
          buretele
          ruinat)
L-am refăcut astfel:
          lapte vărsat
          rămas în burete
          mirosul lui

16. mă face să văd de o manieră diferită un lucru sau o credinţă comună. E foarte uşor să ai un spirit limitat. Poezia este viziunea a ceea ce este aici şi acum, şi a ceea ce ar putea fi.

17. mă intrigă şi mă stârneşte, sau când este prea mare pentru ca mintea mea să-l poată cuprinde. Dacă poemul este prea obtuz pentru mine, probabil că-l voi abandona, dar dacă are suficient mister pentru a mă captiva în încercarea de a-i descoperi semnificaţia…..ahhh, ce bine e!

18.  se scrie singur – puf! Iată-l…şi e perfect.

19.  are nevoie de mult timp pentru a se elabora în mintea mea. Este ceea ce sug ca pe o pastilă de tuse, lucrându-l să iasă perfect, pe forma gurii mele. Şi cât de îndelung persistă gustul! Cum îmi rămâne senzaţia pe vârful limbii!

20.  îmi aminteşte să fiu mai conştientă de ceea ce fac, de cum fac ceea ce fac şi de modul în care abordez lumea întreagă.

21.  se joacă cu cuvintele, cu calambururile şi semnificaţiile, pentru a-mi arăta bogăţia limbajului şi complexitatea spiritului nostru, imensitatea sufletului.

22.  are un umor lejer care permite lucrului sau persoanei în cauză să-şi păstreze natura originală, demnitatea sau stima faţă de propria persoană.

23.  când mă ţine trează noaptea.

9 aug. 2011

DESPRE BOKEH ŞI HAIKU


Termenul bokeh derivă din japonezul boke (neclar, confuz) şi denumeşte, în limbaj „fotograficesc”, calitatea estetică a blur-ului, adică a acelui efect de flu din fundalul imaginii care nu reprezintă decât o estompare, o fluidificare a contururilor. DEX-ul  defineşte blur-ul sau flu-ul ca pe un „efect fotografic care dă evanescenţă contururilor”.

Ce se întâmplă, de fapt, atunci când vorbim de blur? Aparatul este focalizat pe obiectul care se doreşte a fi în centrul atenţiei, care este apoi redat cu maximă acurateţă. Tot ce se află în fundal, adică tot restul cadrului care se află în afara profunzimii câmpului (sau adâncimii de focus), este supus acestui procedeu tehnic de estompare. Scopul? Acela de a „constrânge” ochiul şi atenţia privitorului să se concentreze pe obiectul cu rol de subiect al instantaneului. Procedeul are efecte puternice, el radicalizând percepţia.

Şi iată că efectul psihologic al acestei tehnici este atât de complex încât i se atribuie deja şi o calitate estetică, bokeh-ul. Aşa cum am găsit pe un blog, „bokeh-ul este cel care poate învălui o imagine într-o senzaţie”. Noţiunea este de ordin calitativ şi reflectă modul în care privitorul se comportă faţă de reprezentarea planurilor neclare în fotografie. Cu alte cuvinte, în lumea vizualului, el schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Şi prin aceasta ajungem la punctul de interferenţă cu haiku-ul. Acelaşi lucru se întâmplă şi aici: prin mijloacele sale specifice, haiku-ul determină în cel care-l receptează o schimbare de perspectivă.

Putem include, cu alte cuvinte, în categoriile estetice pe care le aplicăm haiku-ului şi efectul bokeh. Haiku-ul înseamnă o simplificare radicală a mesajului, o esenţializare a lui, o curăţare de orice podoabă sau ornament de prisos. Trăirile, senzaţiile, asociaţiile, amintirile care se nasc dintr-un haiku nu vor fi niciodată enunţate explicit, descrise sau etalate liric. Ele sunt blur-ate, aparţin acelui câmp de flu din restul cadrului, adică sunt prezente printre rânduri, sugerate de golul între cuvinte, de kireji, de câmpul asociativ al kigo-ului, cu alte cuvinte ele aparţin contururilor evanescente ale cuvintelor poemului. Aşa cum bokeh-ul fotografic ajută prin simplificarea elementelor imaginii la adâncirea percepţiei, putând da, astfel, fotografiei reliefuri filozofice sau chiar metafizice, tot aşa boke-ul de sorginte japoneză aplicat la haiku înseamnă adâncirea înţelesului haiku-ului prin omisiune, prin suspansul cezurii, al propoziţiei neterminate, al cuvântului sezonier kigo, cel care determină în fiecare recipient alte „ecouri” ale unui lung şir de asociaţii şi afecte, adică prin acest întreg conglomerat flu de lucruri nespuse.

Îndrăznesc să merg un pas şi mai departe. Cred că acest efect boke(h) poate fi aplicat – cu mijloace specifice – oricărei forme de artă. Rădăcinile lui trebuie căutate în filozofia zen, acolo unde golul, ne-articulat-ul, ne-specificatul, ne-clarul reprezintă matricea din care cresc obiectele ca purtătoare de sensuri şi semnificaţii. Că pe acestea le surprindem cu obiectivul unui aparat fotografic sau în trei versuri „seci”, importă mai puţin. Importantă este relaţia acestor obiecte cu fundalul flu/blur-at al golului, care scapă oricărei încercări de focalizare explicită.

Despre bokeh-ul fotografic puteţi citi lucruri interesante la:


21 mai 2011

Redau mai jos un nou eseu al Cleliei Ifrim, publicat iniţial în limba engleză, în revista "Ko" - Haiku Magazine, nr. primăvară - vară 2011 (Nagoya, Japonia).


Iarba de la Kusatsu


         Baston de orb -
         clopoţelul cheamă din depărtări
          primăvara *


Cred că o călătorie, chiar şi virtuală, pînă la leprozeria din Kusatsu, sau Portul  Ierbii, unde trăieşte poetul Murakoshi Kaseki presupune o pregătire specială. Am ales primele trei gînduri care mi-au venit în minte: bunul şi dreptul Iov din Biblie, poemul Sylviei Plath "Lady Lazarus" şi o imagine a unui sat din Dobrogea, unde se află ultima leprozerie din Europa.
Un bărbat, o femeie, şi o colectivitate. Aceste trei elemente constituie pentru mine imaginea unui clopoţel de pămînt. Poate este chiar clopoţelul pierdut, aşa cum spune
Murakoshi Kaseki, în alt haiku. Sunetul lui îmi va fi călăuză  în călătoria spre Kusatsu, sau Portul Ierbii, unde trăieşte Murakoshi Kaseki, bolnav de lepră de la 16 ani. Un poet contemporan, sau un copil care încă visează un vis al mamei lui. Chiar şi acolo, în colonia de leproşi, izolat într-o curte, orb, copil şi mamă nu pot fi despărţiţi. La Kusatsu, tocmai pentru că este un loc special, trecerea anotimpurilor nu are decît o valoarea temporară. In ordine spirituala, la Kusatsu, este o primăvară eternă. Copil şi mamă visează acelaşi vis.
Iarba, dinainte de a fi născut.
Cînd am citit pentru prima oară despre leprozeria de la Kusatsu unde trăieşte Murakoshi Kaseki, am căutat locul pe o hartă de pe internet.
Este la nord de Tokyo. Vroiam să văd acest loc,  deşi ştiam că nu o astfel de vedere "materială " se cere pentru a înţelege haiku-urile lui Murakoshi Kaseki.
Am sunat din nou clopoţelul găsit şi am mers după sunetul lui , ca după o hartă luminoasă.

         Podul de pămînt -
      primăvara a venit
      şi-acolo deja  **

Suntem în zorii unei zile de primăvară. Undeva departe, munţii ca nişte martori tăcuţi, solemni. Zgomotul lumii trecătoare a rămas undeva departe, în urmă. Vîntul adie uşor prin  iarba pînă la genunchi.

      Munţi înverziţi -
      cînd mă voi naşte din nou
      aş vrea să fiu un cal  ***

In folclorul romînesc, se spune că atunci cînd visezi un cal va veni în visul tău o fată tînără şi frumoasă. Primăvara de la Kusatsu are chipul acestei  fete frumoase, cu pletele fluturînd în vînt.
  
Clelia Ifrim

Murakoshi Kaseki, revista " Ko", primavara - vara 2004.

5 apr. 2011

Am primit de la Clelia Ifrim notiţele de mai jos. Scurtul comentariu la haiku-ul poetei japoneze Chiyo - jo este doar un "indicator rutier": te îndreaptă în direcţia cea bună, dar nu dezvăluie totul, lasându-ţi bucuria de a descoperi singur adâncimea lucrurilor. Îl redau mai jos, aşa cum mi-a fost trimis.



Viaţa văzută, vis nevăzut
(Câteva notiţe ale Cleliei Ifrim)

Îi  scriam lui Charles Trumbull, editorul revistei „Modern Haiku”, care mă rugase să-i dau câteva amănunte despre eseul meu "Este pauza un spaţiu alb?", că realitatea nu are aceeaşi poartă pentru occidentali şi orientali. Scriindu-i acest lucru, nu ştiu dacă mă simţeam orientală sau occidentală. România, ţara în care m-am născut şi trăiesc din totdeauna, este aşezată la Porţile Orientului, "unde totul este mai lejer", cum spunea un diplomat francez în secolul XIX. Pontus Euxinus, Capătul Lumii, unde marele poet latin Ovidius a fost exilat  de împăratul Augustus,  este un loc  pe ţărmul Mării Negre, care deschide poarta spre orient.

Făcând ordine în însemnările mele despre haiku, am găsit notate pe aceeaşi pagină următoarele:

„Plasa de păianjen
care-mi leagă poarta
deseori e ruptă”
James W.Hacket

„Fir de zorele
prins de lanţul fântânii -
cer apă-n vecini”
(the morning glory-
the well-bucket entangled
I ask for water)
Chiyo - jo

Vechile cărţi sfinte, filozofia şi poezia orientală, sau un vers de Longfellow, vorbesc despre faptul ca  „viaţa nu este decât un vis”.
Chiyo - jo nu rupe firul de zorele pentru a scoate apa din fântână. Nu tulbură nimic din jur. Ordinea firească, naturală , este mai puternică decât cea făcută de om.   S-ar putea ca Chiyo -jo să nu fi găsit apă în altă parte şi să fi răbdat de sete. Poate fântâna aceea era singura din sat. Nu ştim. Ce ştim cu precizie este faptul că ea nu a rupt firul de zorele care se urcase pe lanţul fântânii, pentru a scoate apă de băut sau pentru mâncare. Nu a vrut să rupă viaţa zorelelor, dar mai mult, ea nu a vrut să rupă visul acestora.

Clelia Ifrim