DESPRE BOKEH ŞI HAIKU
Termenul bokeh derivă din japonezul boke (neclar, confuz) şi denumeşte, în limbaj „fotograficesc”, calitatea estetică a blur-ului, adică a acelui efect de flu din fundalul imaginii care nu reprezintă decât o estompare, o fluidificare a contururilor. DEX-ul defineşte blur-ul sau flu-ul ca pe un „efect fotografic care dă evanescenţă contururilor”.
Ce se întâmplă, de fapt, atunci când vorbim de blur? Aparatul este focalizat pe obiectul care se doreşte a fi în centrul atenţiei, care este apoi redat cu maximă acurateţă. Tot ce se află în fundal, adică tot restul cadrului care se află în afara profunzimii câmpului (sau adâncimii de focus), este supus acestui procedeu tehnic de estompare. Scopul? Acela de a „constrânge” ochiul şi atenţia privitorului să se concentreze pe obiectul cu rol de subiect al instantaneului. Procedeul are efecte puternice, el radicalizând percepţia.
Şi iată că efectul psihologic al acestei tehnici este atât de complex încât i se atribuie deja şi o calitate estetică, bokeh-ul. Aşa cum am găsit pe un blog, „bokeh-ul este cel care poate învălui o imagine într-o senzaţie”. Noţiunea este de ordin calitativ şi reflectă modul în care privitorul se comportă faţă de reprezentarea planurilor neclare în fotografie. Cu alte cuvinte, în lumea vizualului, el schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Şi prin aceasta ajungem la punctul de interferenţă cu haiku-ul. Acelaşi lucru se întâmplă şi aici: prin mijloacele sale specifice, haiku-ul determină în cel care-l receptează o schimbare de perspectivă.
Putem include, cu alte cuvinte, în categoriile estetice pe care le aplicăm haiku-ului şi efectul bokeh. Haiku-ul înseamnă o simplificare radicală a mesajului, o esenţializare a lui, o curăţare de orice podoabă sau ornament de prisos. Trăirile, senzaţiile, asociaţiile, amintirile care se nasc dintr-un haiku nu vor fi niciodată enunţate explicit, descrise sau etalate liric. Ele sunt blur-ate, aparţin acelui câmp de flu din restul cadrului, adică sunt prezente printre rânduri, sugerate de golul între cuvinte, de kireji, de câmpul asociativ al kigo-ului, cu alte cuvinte ele aparţin contururilor evanescente ale cuvintelor poemului. Aşa cum bokeh-ul fotografic ajută prin simplificarea elementelor imaginii la adâncirea percepţiei, putând da, astfel, fotografiei reliefuri filozofice sau chiar metafizice, tot aşa boke-ul de sorginte japoneză aplicat la haiku înseamnă adâncirea înţelesului haiku-ului prin omisiune, prin suspansul cezurii, al propoziţiei neterminate, al cuvântului sezonier kigo, cel care determină în fiecare recipient alte „ecouri” ale unui lung şir de asociaţii şi afecte, adică prin acest întreg conglomerat flu de lucruri nespuse.
Îndrăznesc să merg un pas şi mai departe. Cred că acest efect boke(h) poate fi aplicat – cu mijloace specifice – oricărei forme de artă. Rădăcinile lui trebuie căutate în filozofia zen, acolo unde golul, ne-articulat-ul, ne-specificatul, ne-clarul reprezintă matricea din care cresc obiectele ca purtătoare de sensuri şi semnificaţii. Că pe acestea le surprindem cu obiectivul unui aparat fotografic sau în trei versuri „seci”, importă mai puţin. Importantă este relaţia acestor obiecte cu fundalul flu/blur-at al golului, care scapă oricărei încercări de focalizare explicită.
Despre bokeh-ul fotografic puteţi citi lucruri interesante la:
